Ascultă, Doamne: îmi bate inima la Tine-n piept! În ziua în care ai zidit-o, i-ai adăpostit mişcarea în Tine ca într-un leagăn, să poată creşte fără teamă. Cu dulceaţa Ta nespusă ai mângâiat-o şi cu însuţi inima Ta ai hrănit-o. Cu vălul bunătăţii Tale ai acoperit-o şi-i porţi neîncetat de grijă, Mântuitorul meu.

În pieptul Tău, Bunule, s-a cuibărit zidirea-ntreagă şi prin Tine se bucură inima mea de semenii mei şi de binefacerile Tale. În casa inimii Tale, cu îngerii mi-e inima vecină, iar Sfinţii Tăi mă ţin în rugăciunea lor. Şi toţi iubesc tăcuţi, dumnezeiesc şi lin, căci îi copleşeşte smerenia Ta din care dă-mi, Iisuse, să mă hrănesc învăţându-o!

Am auzit de-atâtea ori chemarea Lumii şi ca un om nesăbuit am vrut să-mi fur inima din pieptul Tău şi să o fac numai a mea. Sărmana, s-a ofilit numai ştiindu-mi gândul şi-am înţeles atunci, Părinte, că ea nu bate fără Tine şi că, în braţele Lumii, inima mea ar muri de dorul inimii Tale.

Şi-atunci o las întreagă în pieptul Tău, iar Tu primindu-o, o înveleşti în haina milostivii Tale ca să nu se sperie de goliciunea sa, şi-o curăţeşti mai mult decât zapada cu Sângele Tău Scump.

Uneori, inima mea pitită în pieptul Tău, se linişteşte ascultând bătăile inimii Tale, aşa cum un copil se opreşte din gângurit ascultând cântecul duios al mamei. Şi-atunci îşi doreşte inima mea, Bunule, să facă loc inimii Tale să bată în pieptul de lut pe care i l-ai dăruit în mine.

(Talita)

Ieri, m-ai privit şi m-ai chemat să stau lângă inima ta, fără să-mi spui nimic.

Am pornit apoi, impreună, pe drum de suflet uscat şi ţi-am arătat pajişti arse tânjind după un strop de apă. Le-ai privit cu ochi blanzi, fără să spui nimic, şi sub privirea ta ele s-au înviorat ca atinse de o ploaie binefăcătoare.

Mai departe, ţi-am arătat pomi trişti cu frunze veştede. I-ai privit cu milă şi, sub atingerea degetelor tale, toate frunzele s-au deschis pline de viaţă, iar vântul îşi cânta bucuria în verdele lor. Am păşit mai departe, fără sa-mi spui nimic.

Am întâlnit, apoi, rîuri demult secate şi tu te-ai oprit în dreptul lor. La un semn al mâinii tale toate şi-au revărsat din plin apa curată şi-ţi udau picioarele cu picurii lor argintii. I-ai privit cu duioşie, fără să-mi spui nimic.

Apoi, am privit amândoi spre cer şi am văzut adunaţi nori grei şi negri, iar tu i-ai alungat cu seninul privirii tale. Întreg văzduhul a răspuns ochilor tăi şi s-a luminat aruncând pete de lumină pe câmpii.

Iar tu păşeai pe cărările mele, fără să-mi spui nimic, şi în urma ta răsăreau flori umplându-mi sufletul.

La întoarcere, am cules o floare de tei şi am aşezat-o la icoana Ta, Hristoase, Domnul meu drag, privindu-Te fără să-Ţi spun nimic …

(Talita)

Am strâns în ochi tot cerul cu seninul lui şi păsările din el şi marea toată am adunat cu adâncul ei şi munţii toţi cu înălţimea lor. Am strâns în păr miros auriu de fân şi pe buze răcoarea unui izvor curgând în miez de vară.

Am strâns toată cântarea inimilor sub priviri de Îngeri, în miez de Liturghie şi pe buze am cules picuri albaştri de lumină ce răsar pe icoane.

Am strâns în poală nobleţea crinilor şi smerenia ghioceilor. Pe vârful degetelor mele am cules sfiala macilor din lanul de grâu. Am strâns toată binecuvântarea ploii cazute pe drum uscat de ţară.

Am strâns toate stelele de pe cer şi din soare am cules lumină arzătoare. În haina mea am strâns tot vântul şi-n pliurile hainei mele am adunat foşnet lin de frunze coapte de toamnă. Am strâns în legănul inimii mele tăcerea zilei care pleacă. Am strâns în ochi lumina blândă a lunii pline domnind tăcută peste lumea adâncită în somn.

Am strâns tot dorul unei inimi frânte şi duioşia întreagă a unei mângâieri. Am strâns toată sfiala unei lacrimi şterse în taină, am cules curăţia din ochii copiilor şi zâmbetul lor l-am adunat.

Toată dulceaţa primăverii am strâns şi am cules tot albul florilor de măr.

Şi toate câte-am adunat le aştern sub ochii tăi, o, lume !… şi plâng tremurând că nici una din ele, nici toate laolaltă nu pot povesti întreaga frumuseţe a lui Hristos!

(Talita)

Tăcere, inimă!… se roagă Hristos… Tăcere, inima mea… ascultă, se-aud şoapte… se roagă Hristos! Grădina Ghetsimani e plină de noapte. Nici frunzele nu freamătă, iar vântul şade neclintit printe crengi. Domnul Hristos stă cu chipul plecat rugându-se. Tăcere,…inimă… Pleacă-te, inima mea… că plânge Hristos!

O lume întreagă plânge în lacrimile Lui. A adunat toată durerea lumii în inima Sa şi tot păcatul l-a luat pe umerii Lui nevinovaţi. Şi plânge orfanul şi văduva plânge în ohii Săi, iar tâlharul şi vameşul îşi plâng păcatul cu lacrimile Lui. Şi pe toate le primeşte Tatăl cu inimă blândă şi îngeri trimite să steargă chipul Fiului Său Iubit! Ascultă, sufletul meu… pleacă-te şi ascultă… tremură inima lui Hristos! Atâta batjocură are să primească Domnul!

Atâtea palme vor lovi obrazul Său duios, atâtea mâini vor lua biciul să rănească Preacuratul Trup! Atâtea guri vor striga împotriva Lui… şi-atâţia spini Îi vor înţepa fruntea! Iar mâinile duioase şi preacuratele picioare vor fi ţintuite pe lemnul crucii. Şi pieptul Lui cu lance va fi împuns. Şi-atâţia Îl vor scuipa… Ascultă, suflete… tremură inima lui Hristos cu dragoste pentru răstignitorii Săi… Tăcere, inimă!… se roagă Hristos…

Ce drag ne este nouă Chipul lui Hristos! În bucurie mergem şi mulţumim înaintea icoanei Lui pentru binefacerile primite, iar în necaz cu lacrimi ne plecăm înaintea Chipului Său şi cerem izbăvire. În faţa icoanei lui Hristos sufletul nostru se smereşte pentru că Cel înaintea căruia stăm este smerit, inima noastră se umple de blândeţe pentru că Cel ce este de faţă este blând, iar ochii ni se umplu de lumină pentru că Cel ce ne priveşte din icoană este lumină.

Şi, nu-i aşa că atunci când plecăm departe de casă, luăm cu noi fotografii cu cei dragi? Tot aşa facem şi acum, atâta timp cât suntem în lume – luăm cu noi, oriunde, Chipul drag al lui Hristos şi Îl privim ori de câte ori ni se face dor.

Fiecare om are un loc tainic, numai al lui, unde poartă mereu chipul celor dragi. Acel loc este inima. Şi pictori ai inimilor noastre suntem noi toţi. Zugrăvim pe pereţii acestui loc tainic şi bune şi rele. Gândiţi-vă numai la zilele în care suntem bucuroşi. Câte culori calde ne picură în inimă! Iar de suntem supăraţi ori nervoşi, plouă şi noroieşte cu negru în inimă.

Şi-aşa cum pictăm cu bucurie, în culori calde, chipurile celor dragi nouă, haideţi să pictăm şi Chipul lui Hristos pe un perete de inimă. Noi, creştinii, avem toţi talent la aşa ceva. Numai să avem şi voinţă.

Şi vom picta ochii blânzi ai lui Hristos în culoarea curăţiei, iar obrajii şi fruntea Sa le vom zugrăvi în culoarea nobleţei şi a duioşiei. Şi vom picta veşmintele Lui cu albastrul rugăciunii şi cu roşul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Vom împodobi Chipul Său cu auriul slavei aduse din suflet lui Hristos. Nu vom uita să picurăm peste icoană lacrimi de lumină căzute din ochii noştri.

Aşadar, haideţi cu toţii să ne facem iconari în acest post!

(Tallita)

Postul Mare îmi este mie cel mai drag dintre posturi. Mi-e drag pentru că mă ajută să mă gândesc mai mult la Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. Mi-a drag pentru că îmi aminteşte de păcatele mele şi mă smereşte astfel, şi mi-e drag pentru că îmi aminteşte de dragostea cu care Domnul a purtat neputinţele noastre. Mi-e drag acest post pentru că ne învaţă să iubim suferinţa, cea care ne apropie de Dumnezeu şi pentru că ne pregăteşte să stăm cu durere înaintea Sfintei Cruci cu Domnul răstignit pe ea. Mi-e drag acest post pentru că la sfârşitul lui murim şi înviem cu Hristos.

Şi-mi doresc mult să pot să postesc cu dragoste şi cu răbdare, să postesc nu doar cu mâncarea ci şi cu vorba, şi cu mintea, şi cu inima … Cu toată fiinţa, ajută-ne, Doamne, să  postim!

Ajută-ne, Doamne Bun, să ne curăţim prin pocăinţă, ca în Vinerea Mare să îndrăznim să coborâm Trupul cel Sfânt al Fiului Tău de pe Cruce şi să-l aşezăm în inimile noastre curăţite prin mila Ta!

 Ajută-ne, Doamne, să ţesem pânză scumpă din milostenie şi din dragoste, ca să avem cu ce înfăşura Preacuratul Trup al Celui Răstignit şi să adunăm mirul rugăciunilor smerite în vasul inimilor noastre, ca să avem cu ce unge rănile Scumpului nostru Mântuitor.

Şi astfel, inima noastră să fie loc al Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru!

(Talita)

Aţi văzut vreodată cum se închină florile? Unele, de dimineaţă, îşi înalţă feţele către cer, altele nu-şi iau ochii de la soare toată ziua, acesta aducându-le aminte de Soarele Dreptăţii, iar altele veghează noaptea, înălţând tainic parfumul lor către stele.

Iar noi, oamenii, iubim florile pentru gingăşia şi puritatea lor, sufletul nostru însuşi năzuind mereu spre curăţie. Pe cei dragi nouă îi privim ca pe nişte flori. Copiii sunt florile părinţilor, iar soţiile sunt florile soţilor. Închinăm flori celor dragi inimilor noastre şi deseori le luăm cu noi la biserică şi le închinăm Maicii Domnului sau Mântuitorului.

Aţi fost vreodată atenţi la cât de plină e biserica de flori în timpul Sfintei Liturghii? Dacă nu, îngăduiţi-mi să mă bucur de dumneavoastră, că nu v-aţi oprit gândul şi inima la flori ci eraţi cu ele la Hristos şi la liturghie. Eu, însă, mărturisesc că în neatenţia mea, am văzut şi florile … crini, trandafiri, culori şi parfumuri…

Şi am văzut-o acolo şi pe cea mai frumoasă floare, pe cea mai gingaşă şi mai curată dintre toate. Cu chipul ei blând, uşor plecat înspre Domnul Domnilor, strălucea deasupra tuturor…ea – Floarea bineînmiresmată, curată, neveştejită a lui Dumnezeu, ea – dulcea Măicuţă a lui Hristos. Iar la picioarele ei, mulţime de flori se închina. Mulţime de tulpini se plecau înaintea Măicuţei şi ea le arăta tuturor pe Fiul ei, Soarele sub razele căruia creşte orice floare şi fără de care toată frunza s-ar veşteji şi toate petalele ar păli.

Şi am văzut cum se închinau frumos florile, scuturând petale de lacrimi înaintea Maicii Domnului şi înălţând către ea parfumul smereniei lor. Şi toate florile aveau chip de om, … şi toate florile erau oameni rugându-se, căci noi toţi suntem florile Maicii Domnului.

Mă uit uneori în inima mea şi văd acolo atâtea pietre de ridicat, atatea pânze de spălat, atâtea vânturi de potolit…E inima pe care Tu mi-ai dat-o, Doamne, şi pentru că e de la Tine, ştiu că şi Tu eşti în ea.

O, Bunule, Te-am uitat acolo…într-un colţ de inimă. Am adunat zi de zi pietre şi pe toate le-am aşezat pe spatele Tău. Le duci pe toate Doamne, ştiind că dacă m-ai lăsa pe mine, m-aş zdrobi sub ele… Tu ştii , Doamne, că într-o zi îmi voi aduce aminte de chipul Tău şi-L voi căuta cu dor sub mormanul de pietre. Şi voi vrea să le azvârl pe toate, să le urnesc, ca să Te vad iar, Doamne… Iar Tu văzând neputiţa mea de a face acesta singură, chiar Tu Te vei înălţa din colţul strâmt în care Te-am uitat, vei scutura veşmântul Tău şi toate pietrele se vor face pulbere la picioarele Tale.

Şi voi zări chipul Tău blând şi ochii Tăi curaţi. Atâta mă voi bucura de Tine, Doamne, cât nu voi privi în jurul meu. Când ochii mei se vor desprinde de privirea Ta, şi se vor aţinti asupra lumii, atunci un văl de ceaţă Te va acoperi iar… şi iar va ploua cu pietre peste inima mea… şi peste Tine.

Milostive Doamne, mă iartă pentru toată piatra. Îndelung răbdătorule, nu  părăsi inima mea, ca nu cumva când cu dor Te voi căuta să nu Te mai găsesc…

Îi mângâiam parul blond care-i cădea moale pe fruntea plecată. La început nu mi-a spus nimic. Statea doar aplecată deasupra mesei, cu feţiţoara ei de copil trist şi degeţelele ei cautau să cureţe masa de urmele de ceară picurată în timpul vreunei pomeniri. Intrebându-o ce are pe sufleţel, şi-a ridicat uşor privirea. Ochii ei mici şi albaştri luceau acoperiţi de lacrimi. Mama,… tata,… nu au mai sunat acasa de o lună…Mi-e dor de ei…şi vocea fetiţei era plină de durere. Am simţit mult dor în glasul ei, dar şi necaz,… necaz pe părinţii care parcă au uitat de ea…

Din strană se ivi deodată chipul unui băieţel. Privirea-i timidă mă evita şi cu fruntea încruntată asemenea unui om mare plin de probleme se aşeză lângă surioara lui, fetiţa cu părul blond. Ea a început să-mi povestească cum şi-a uitat frăţiorul ei bucăţica de brânză primită la şcoală în ghiozdan şi cum şoarecii i-au ros ghiozdanul făcându-i două găuri mari. El, însă, nu se plânge de lipsa părinţilor, nici de găurile din ghiozdan… Le-a strâns pe toate în inimioara lui şi acum …este doar încruntat.

Înainte să plece, un băiat le-a dat câteva dulciuri. Pentru câteva momente, băieţelul îşi descreţi fruntea. Bucuroşi au mulţumit şi s-au pregătit să iasă. Fetiţa rămasă singură cu mine a băgat mânuţa în buzunar şi scoţând 10 lei mi i-a arătat. Ii strâng să-mi iau de încălţat… mi-a zis ea privindu-mă cu ochişorii încă nezvântaţi de lacrimi şi-apoi ieşi.

Am rămas în urmă cu inima strânsă de dor,…de dorul ei de părinţi, de dorul de un ghiozdănel nou, de dorul de bucurie…de tot dorul ei pe care acum îl port şi eu în inimă. Am rămas în urmă şi mi-am simţit ochii plini de lacrimi…lacrimi de copil trist.

(Tallita)

Cu sufletul răvăşit am intrat în biserică. Toată greutatea săptămânii era în inima mea. Tot răul pe care l-am întâlnit, tot păcatul pe care l-am făcut apăsa pe umerii mei. M-am aşezat în partea stângă a bisericii. Frumuseţea icoanelor îmi era străină. Nu mai regăseam în mine nici un strop din curăţia lor, nici o frântură din blândeţea şi iubirea lor. Peste mine era ceaţa … multă ceaţa…

Cântările Sfintei Liturghii se înălţau duios câtre Domnul, iar buzele mele încercau să le murmure şi ele tainic. Eram atentă la sufletul meu care era încă înţepenit.

Razele albe revărsându-se din candelabru şi lumina caldă a lumânărilor din faţa Sfântului Altar încercau să-mi încălzească inima şi să-mi mişte sufletul.

Cât de orb şi de surd putea să fie? Cât de nepăsător? Erau de faţă Îngerii, Măicuţa Domnului şi Însuşi Hristos Domnul, iar el …sufletul meu era absent.

Frânturi de rugăciune încercau să-l învie, dar pe el apăsa încă lespedea cea rece a săptămânii trecute. Când am auzit : Sus să avem inimile şi-am răspuns Avem către Domnul…am ştiut că mint…

Icoanele nu încetau să mă privească. Îmi mângâiau inima cu blândeţea lor, iar glasul Sfintei Liturghii săpa uşor cale spre sufletul meu.

Când mi-am ridicat cu nevrednicie privirea, am văzut pe Hristos binecuvântând din icoană toată adunarea credincioşilor. De deasupra altarului, Măicuţa Domnului ne acoperea pe toţi, chiar şi pe mine – cea nepăsătoare, sub Sfântul ei Acoperământ.

Atunci, am stigat:

Trezeşte-te, inima mea, că eşti înaintea lui Hristos!

Trezeşte-te, sufletul meu,…că eşti acasă…

… şi-atunci mi-am auzit sufletul scârţâind din toate încheieturile…

(Talita)