Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Inoncenţa – haina sufletului frumos

Inocenţă… eu, cand spun inocenţă, mă gândesc la curăţie sufletească.  Oamenii inocenţi sunt oamenii curaţi cu sufletul şi cu trupul. Gândindu-ne că lumea în care trăim este plină de crime, furturi, violuri şi desfrâuri de tot felul, am putea fi tentaţi să spunem că nu mai există inocenţă. Dar nu este aşa!

Eu am întâlnit oameni inocenţi. Am întâlnit oameni frumoşi, curaţi sufleteşte şi trupeşte, şi aceştia erau fie copii, fie bătrâni. Insă, dintre toate chipurile inocente pe care le-am întâlnit, adânc întipărită în inimă mi-a rămas amintirea inocenţei unui călugăr bătrân de la o mănăstire de lângă Iaşi…

Era un bătrân cu chipul brăzdat de ani, dar luminos, cu tâmplele albe şi cu barba lungă căzându-i rară pe piept. Şi acest călugăr ne-a întâmpinat pe mine şi pe nişte prietene de-ale mele, la magazinul mănăstirii. La început timid,… ca un copil, ne-a întrebat ce dorim. Nici nu ne imaginam că în scurt timp, o întrebare pusă de una dintre prietenele mele despre icoana Maicii Domnului avea să-l facă pe părinte să ne deschidă nouă o fereastră spre sufletul său curat.

Am văzut cum ploua cu lacrimi în inima sa, cu lacrimi de umilinţă, de recunoştinţă, cu lacrimi de iubire de Hristos şi de Maica Domnului.

Ne-a povestit părintele cum l-a vindecat pe el Dumnezeu de cancer, cum i se cangrenaseră picioarele şi nu mai avea scăpare. Dar el, cu umilinţă şi cu nădejde striga neîncetat către Măicuţa Domnului. Şi aceasta nu l-a lăsat în durere. Ne-a spus bătrânul cum, într-o noapte (care se presupunea a fi printre ultimele din viaţa sa), a visat doi îngeri care au venit la el cu un vas mare cu apă. Aceştia i-au spus bătrânului bolnav ca atunci când ei vor intra cu picioarele în vasul cu apă, să facă şi el asemenea. Şi aşa a făcut părintele, iar în zilele următoare i s-au vindecat picioarele bolnave.

Poate sunt unii care nu ar crede o astfel de mărturisire. Credeţi-mă că ne-a fost imposibil să ne îndoim de ea pentru că era mare credinţa bătrânului şi ne vorbea din inimă, plângând. Atâta bucurie avea el când se gândea la Maica Doamnului şi la Mântuitorul, că-i răsăreau lacrimi în ochi ori de câte ori îi pomenea.

N-am să uit niciodată cum ne-a învăţat bătrânul călugăr să ne rugăm atunci când suntem în necaz sau neputinţă : ,, Aşa să ziceţi: Iisuse scump, ajută-mi mie păcătosului/păcătoasei! şi Maicuţă scumpă, ajută-mă! că aşa le place Lor (adăuga părintele) să ne rugăm” şi plângea bătrânul cu lacrimi de umilinţă, cu lacrimi de iubire pentru Hristosul său cel scump…

Şi toată lacrima lui ne-a căzut nouă pe suflet şi pe inimă, îndemnându-ne la smerenie şi la rugăciune. Iar eu ştiu că atunci am văzut un om curat şi sunt convinsă că mai sunt şi alţii pe care lumea nu-i cunoaşte ci numai Dumnezeu.

Şi mai ştiu că Dumnezeu ne rabdă pentru curăţia lor, ne iartă nepăsarea pentru rugăciunea lor, ne aşteaptă cu drag la El pentru răbdarea lor, ne dă bucurie şi mângâiere pentru lacrimile lor.

(Talita)

Advertisements
Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Icoane din suflet

(Tallita)

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Tăcere-…pentru cei morţi de prea puţină dragoste

TĂCERE
…pentru cei morţi
de prea puţină dragoste

Oraşul e plin de tăcere şi noapte,

I-atâta-ntuneric şi geru-i cumplit,

Şi gem de-ncleştare pietrele toate

Şi plânge pe ele un bătrân rătăcit.

Iar vântul năprasnic obrazu-i loveşte

Şi geru-l străpunge în ochi fără milă.

Şi cade ninsoare şi viscolul creşte

Şi lacrimi amare de gene s-anină.

Cu câtă durere şi-aduce aminte

Că-n casa bunicii, copil cănd era,

Aveau pe măsuţă lumina cuminte

A candelei care spre Domnul ardea!

Ce dor îi apasă pe suflet acuma,

Când pietrele-i crapă de ger sub călcâi!

Cu ochii în lacrimi priveşte lumina,

Întinde o mână, dar candela…nu-i.

Un zâmbet amar pe buze s-aşterne.

Prea grea e povara, prea multă durere!

Pe umeri zăpada din ceruri se cerne.

Nu-i nimeni pe stradă să-l vadă cum piere.

Deodată-nainte, zăpada se-aude

Cum scârţâie greu sub paşii mergând

Ai unui străin, bătrânul îl vede

Uşor cum spre el s-apleacă oftând.

Pe frunte-l mângâie cu dragoste-adâncă

Şi ochi-i sărută cu dor neajuns.

E-atâta lumină pe faţa lui blândă

Şi are o tristeţe cu greu de pătruns.

Bătrânul o mână încet îi cuprinde

Şi-o duce cu drag spre buzele lui

Şi vede astfel că pe mână se-ntinde

O rană adâncă, o rană de cui.

Obrazul brăzdat de ani şi de chin

Se-apropie cald de rana cea sfântă.

Cu mâini tremurânde o mângâie lin

Suspină adânc, sfios o sărută.

Se vede din nou copil şi ar vrea

Să-şi plece obrazul pe pieptul cel cald,

Aşa cum făcea cu tata cândva,

Şi-l stânge în braţe şi zdrenţele-i cad.

Se simte deodată pe braţe purtat.

Oraşul rămâne cu gerul lui, jos

Şi trupul cu zdrenţe adoarme uitat.

Bătrânu-L priveşte în ochi pe Hristos.

    (Talita)

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Da Doamne, Te iubeşte sărmana mea inimă…!

Dumnezeu ne-a lăsat nouă poruncă frumoasă: să-L iubim pe El cu toată inima noastră, cu tot sufletul şi cu tot cugetul nostru.

Uneori, amintindu-mi de această poruncă m-am neliniştit cunoscând că inima mea nu ştie încă să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum se cuvine, ştiind că de multe ori păcatele mele m-au depărtat de El şi răceala inimii mele L-a alungat. Cugetul meu se leagă de atâtea ori de cele lumeşti şi-L uită pe Cel Veşnic şi Binefăcătorul vieţii mele…

Mă gândesc deseori la Sfântul Petru, cel care s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul patimilor Domnului. S-a lepădat de frica iudeilor şi apoi a cântat cocoşul, iar el a plâns cu amar… O, Doamne, câtă durere trebuie să-i fi cuprins inima! Câtă părere de rău pentru lepădarea sa!… A înţeles el atunci pe Cine a părăsit.

Şi ceea ce i se întâmplă lui Petru după învierea lui Hristos îmi dă mereu nădejde atunci când eu înţeleg pe Cine alung cu păcatele mele, pe Cine părăsesc, pe Cine nu iubesc după cuviinţă. Continuare

Cred că şi pe mine mă întreabă Dumnezeu (ca odinioară pe Petru), şi pe noi toţi ne întreabă cu blândeţe Hristos: ”Mă iubeşti tu pe Mine?” Eu cred că aceasta ne întreabă El tainic în inimă la fiecare spovedanie, în toată clipa când ne recunoaştem cu umilinţă păcatele şi la fiecare rugăciune curată adusă Lui.

Şi ştiind că El ne iartă şi ridică vina noastră atunci când ne pare rău cu adevărat, cum să nu-I răspundem şi noi cu Sfântul Petru: ”Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!” Ştiind că El vrea să-L iubesc aşa cum sunt, cu toate neputinţele şi păcatele mele Îi răspund :

”Da, Doamne, Te iubeşte sărmana mea inimă, …

aşa cum poate, Te iubeşte, Bunule, nevrednica şi săraca inima mea!”

(Talita)

6813366-mdDoamne, oare cum vezi Tu noaptea dintre ani? Cum priveşti înspre cei ce se pregătesc cu multă conştiinciozitate pentru sărbătoarea zgomotoasă a Revelonului? La cumpăna dintre ani, prin pieţe, ori dacă nu, de pe la ferestrele caselor, oamenii privesc înspre cer, …dar nu ca să vorbească cu Tine ci…ca să vadă focul de artificii.

Işi ridică ochii către cer, dar pe Tine nu Te văd că-i prea mult fum, Doamne, şi nu Te aud că-i prea puternic pocnetul petardelor! În seara asta, Doamne, noi ne aşezăm la masă bogată uitând să-Ţi mulţumim, că e prea multă veselie ca să ne aducem aminte de Tine. Noi ne bucurăm cu familia şi cu prietenii, că aşa se ‚‚cuvine”, ciocnim pahare cu vin spumos, mâncăm pe săturate, iar Tu…in seara asta, cinezi aproape singur. Continuare Noi ne umplem ochii de lumina artificiilor,… Tu rămâi uitat în cerul Tău.

Noi ne umplem urechile de zgomot, …Tu rămâi tăcut după norii de fum. Puţini oameni Îţi bat în uşă, la cumpăna dintre ani, Doamne! De-am înţelege noi deplin că Tu eşti viaţa, că Tu eşti începutul şi sfărşitul, am pricepe că fără Tine nu trece anul vechi şi că numai prin Tine vine altul nou… De-am înţelege noi că Tu eşti pururea deasupra noastră…Ţi-am căuta ochii blânzi printre artificii…

De-am vrea să fim o clipă atenţi, Ţi-am auzi binecuvântările pe care ni le dai, ca un Tată bun, în seara de Anul Nou! Doamne, ce-ar fi dacă atunci când numărăm ultimele secunde ale anului vechi n-am striga: …trei,…doi, …unu….La multi ani!!!… ci am zice smeriţi în inima noastră : Miluieste-mă, Dumnezeule, miluieste-mă! Ce frumos ar fi să facem aceasta, să ne încredintam milei Tale încă din prima secundă a anului! Fii Tu, Bunule Doamne, în gândul şi-n inima noastră! Vindecă-ne, Doamne, că suntem surzi şi orbi şi numai Tu eşti Doctor bun al sufletelor şi al trupurilor noastre!

Miluieste-ne, Dumnezeule, miluieste-ne, că numai pe Tine Te avem Dumnezeu Multmilosârd!

… cu ochii spre cer,

a Ta copilă,

Tallita

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Schiţe de icoană

(Talita)

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Cu Hristos în iesle

nastera-superbaCând a început să ningă, am închis ochii. Ştiam că ceva avea să se întâmple, ceva duios ca dansul fulgilor de nea, ceva curat ca zăpada,… ceva sfânt… Întotdeauna am crezut că noi nu avem pleoape numai pentru a ne acoperi ochii cu ele atunci când ne odihnim, ci le avem, mai ales, pentru a le coborî ca o cortină peste lumea de afară şi a privi înlăuntrul nostru.

Înaintea ochilor mei închişi, s-a deschis larg un cer plin de stele, mii şi mii de stele, aducându-mi aminte de copilăria mea, în care Te căutam pe Tine, Doamne, printre aştri. Apoi, o lumină mare mi-a umplut ochii încă închişi. De pe cer, o stea arzătoare striga cu razele ei către lume, către pământ. Atunci, în ceas de mare taină, …am ştiut că Te-ai născut.

Te-am văzut apoi, Iisuse Bun, micuţ, culcat în iesle. Trupuşorul Tău plăpând, înfăşat în scutec curat, se odihnea pe un braţ de paie. Priveai blând în jurul Tău, Iisuse şi mânuţele Tale s-au ridicat către ea, către Maica Ta. Iar apoi, văzând duioşia de pe chipul ei şi fecioria ei întreagă, ai lăsat să-Ţi înflorească pe buze un zâmbet larg. Câtă sfinţenie! Fiul Dumnezeului celui viu, Fiul Tatălui Ceresc zâmbea sfânt Maicii Fecioară. Continuare

Au venit, mai apoi, magi şi păstori să-Ţi aducă daruri şi să Ţi se închine, iar Tu pe toţi i-ai primit şi i-ai bucurat. Când au plecat ei, am văzut îngeri mulţi coborând din cer, la Tine, Stăpânul lor. Au înconjurat ieslea în care Te aflai micuţ şi au început să-Ţi cânte lin, cu chipuri de lumină:

”Dormi, dormi,… dormi Copile Sfânt!”

În clipa aceea, de peste veacuri am strigat eu către Tine şi Te-am rugat să nu adormi:

”Să nu adormi, Doamne! … Aşteaptă-mă şi pe mine, ca vin şi eu…

Nu-Ţi aduc aur, smirnă sau tămâie. Nu-Ţi aduc rugăciune vrednică de Tine, nici fapte bune, că sunt săracă …

Vin doar şi-mi plec genunchii lângă Tine. Îmi plec fruntea şi inima până la pământ înaintea Ta, Doamne. Am venit să-Ţi spun necazul şi bucuria mea şi să-mi îngrop fărădelegile în fânul din iesle.

Să mă asculţi, Bunule, să nu adormi,… Te rog!…

Da, Doamne,… Ţi-am adus o jucărie! O ţin strâns în pumni să nu-mi scape.”

Apoi, întind mâinile tremurând şi, deschizându-mi pumnii, îmi las sufletul boţit ca o foaie de hârtie să cadă la picioruţele Tale.

” Copilaşule Mare, Te rog să-l primeşti! E strâmb, dar Tu îl poţi îndrepta,… e pătat, dar Tu îl poţi curăţa. Ştiu că nu-i vrednic de Tine, dar e tot ce-Ţi pot da, Doamne!

…să nu-l arunci, Bunule!”  …

Atunci, Tu ai privit înspre mine îndelung şi apoi înspre Maica Ta. Ca răspuns la a Ta privire, Măicuţa Fecioară a luat sufletul meu boţit şi l-a ascuns sub scutecelul Tău.

Apoi, am deschis ochii. Zăpada, albă ca hăinuţa Ta, acoperise pământul tot, casele şi pe oamenii care locuiau în ele. Atunci am înţeles că Tu ne-ai strâns pe toţi, şi buni şi răi, sub scutecel, la pieptul Tău micuţ de copil, ca pe cea mai scumpă comoară.

(Tallita)

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Bunule,… unde Te-am pierdut?

2042563-lgE atâta tăcere în sufletul meu… Îl simt atât de obosit şi înlăcrimat. Mă arde neîncetat şi dulce dorul de Tine, Bunule!

Mi-e dor să-Ţi privesc Chipul blând din icoană, să Te ating cu mâna tremurând, să-Ţi povestesc fărădelegile mele şi apoi să Te iubesc mai mult şi mai mult, iar Tu, ca un milostiv să mă ierţi.

Unde eşti acum, Doamne? Te simt de atâtea ori aproape, păşind lângă mine, dar nu te văd… Îmi întind mâna o clipă sperând că Te voi ajunge, dar nu eşti…

Bunule, Te pierd, Te găsesc şi iar Te pierd. Şi bucuria pe care o am atunci când Te zăresc o clipă îmi adânceşte durerea clipelor în care nu Te văd. Dar drept este, Doamne, să nu-mi îngădui să Te văd, că nevrednică sunt…

Din adâncurile inimii mele Te întreb: Unde eşti, Dumnezeul meu? Unde eşti, Pacea mea?

Bunule,… unde Te-am pierdut?

(Tallita)

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Mai înmoaie puţin gerul, Doamne!

1468922-lgE aşa de iarnă, Doamne,… atât de frig! Şi iarna oamenii răcesc. Îi văd ducându-se, pe rând, în farmacii să-şi cumpere medicamente. Şi eu am răcit de câteva zile, Bunule, şi nu mi-a trecut cu pastile.

Mi-a răcit sufletul, Doamne, şi nu-mi va trece cu nici un fel de antibiotice…Încă sunt în drum spre farmacia Ta. Aş vrea să iau o bucăţică din marea Ta milă. Sunt sigură că mi-ar trece răceala, dar oare cu ce-Ţi voi plăti, Doamne?… că au îngheţat toate odata cu sufletul meu. Da, Bunule, am să vin la Tine cu trimitere de la duhovnicul meu. Cu ea voi avea mai multă îndrăzneală şi sigur mă vei primi.  Dar până atunci…mai înmoaie puţin gerul, Doamne!

Cu frig în oase şi nădejde în suflet,
a Ta copilă, Talita

Posted by: Claudiu | February 2, 2009

Hristosul meu cel dulce

Păşesc  încet, sfios, peste prag. În pridvorul casei e deja mai bine. Agitaţia din stradă nu se mai aude. Pe pereţii albi, în dreapta şi în stânga, atârnă portrete: chipurile gazdelor. Sunt aşa frumoase, cu frunţi senine şi ochi blânzi. Uitându-mă la ele, am impresia că vor să pătrundă cu privirea adânc în fiinţa celor care-i vizitează. Îmi simt sufletul dezgolit în faţa lor şi-mi las privirea să alunece în jos.

Acum, îmi văd picioarele păşind peste cel de-al doilea prag şi…iată-mă în casă. La intrare,  mă întâmpină un bărbat a cărui îmbrăcăminte îi dă un aer serios şi impunător. Ochii, însă, îi lucesc umezi şi călduroşi. Trebuie să fie prietenul gazdelor… Îmi plec fruntea în semn de salut, iar el ridică mâna drept răspuns şi mă invită să înaintez.

E aşa bine aici! Picturi minunate împodobesc pereţii, iar dintr-un candelabru mare, atârnat de tavan, izvorăsc râuri de lumină caldă ce inundă întreaga încăpere.lrg-4361-icoane_iisus_hristos_4_m_stavronikita Citeşte tot

Undeva, la câţiva metri înaintea mea, îi văd pe stăpânii casei. găsesc de cuviinţă să merg să-i salut şi să le spun de ce am venit. Uşor, mă cuprind emoţiile, dar înaintez până în faţa stăpânului. Doamna stă alături. El este aşa tânăr! Atâta sobrietate e pe chipul său, atâta măreţie! Iar ea, …câtă desăvârşire, ce frumuseţe mai presus de fire! Amândoi ma privesc…iar mie mi-e ruşine…

Îmi este ruşine pentru că am venit să le cer iar ajutorul cu toate că am aşa multe datorii la ei. Încerc să găsesc cuvintele potrivite pentru a le vorbi. Poate ar fi mai bine să le explic de ce nu le-am plătit până acum. Nu!…mai bine le spun ce doresc.

Oh! Îmi simt umerii apăsaţi ca de o povară  şi simt nevoia să mă aşez. Scaunele sunt prea departe de ei, aşa că…mă aşez pe covor. Jos e mai bine.

Întind mâna înspre el încercând să-l ating, iar el mă priveşte cu multă atenţie aşteptând să-i spun ceva. Tăcerea lui mă emoţionează şi mai tare. Ochii mi se înceţoşează şi printre lacrimi îmi văd tremurând uşor degetele de la mâna întinsă.

În cele din urmă, reuşesc să-i ating mâna si-atunci el se ridică brusc de pe scaun. L-am supărat! Mă văd aşa mică în faţa lui! Oare ce are de gând să facă? Drept ar fi să mă dea afară pemtru îndrăzneala mea. Îmi vin în minte zecile, sutele de datorii pe care le am la el…

Închid ochii, aşteptând verdictul…apoi…îi simt braţele cuprinzându-mă călduros. De recunoştinţă, lacrimi încep să-mi curgă pe obraji fără să le pot stăpâni. Din cauza lor, nu-l pot vedea, dar îi simt buzele sărutându-mi ochii, ştergându-mi astfel lacrimile.

Tăcută, deschid ochii şi-l văd… Ştiam eu că el e bun: Hristosul meu Cel dulce!

(Tallita)

« Newer Posts - Older Posts »

Categories